Când Universul îți dă lecții de răbdare (și un reminder de la Doamne-Doamne)

Dacă ai impresia că Universul îți trimite mici provocări doar ca să te vadă cum le gestionezi, bine ai venit în club! Ieri, spre exemplu, am avut ocazia minunată de a face un masterclass despre gestionarea emoțiilor direct pe podul din Pipera.

Totul a început absolut normal: îl duceam pe Oliver la metrou, gândindu-mă la toate lucrurile pe care le aveam de rezolvat în ziua respectivă, când, deodată, mașina mea a decis că vrea și ea să fie în centrul atenției. Așa că s-a gândit să aprindă beculețul de avarie motor, să facă niște sunete suspecte și să-mi dea un mic atac de panică pe marginea podului. Fix ce aveam nevoie!

Acum, hai să analizăm situația psihologic. Prima reacție firească? Furia! „Fix acum? De ce? Nu puteai să aștepți până după ce rezolv treburile mele?” Când ne enervăm, creierul nostru intră într-o stare de activare intensă. Sistemul limbic – partea responsabilă de emoții, în special amigdala, care procesează frica și furia – trimite un semnal de alarmă corpului nostru. Asta declanșează reacția de luptă sau fugă (fight-or-flight), în care adrenalina și cortizolul sunt pompate în sânge, crescând tensiunea arterială, ritmul cardiac și tensiunea musculară. Dacă nu gestionăm această activare, furia se poate amplifica, ducând la reacții impulsive: țipat, trântit uși, răspuns agresiv la mesaje sau chiar decizii regretabile.

In schimb am tras aer în piept și am făcut ce era mai logic: am parcat pe o străduță și am sunat la service-ul meu de încredere din Grădiștea. Ciprian mi-a zis să o las puțin, poate își revine, cine știe? Prin urmare am decis că e momentul perfect să-mi fac tura de Herăstrău. Că doar dacă tot am o zi dată peste cap, măcar să profit de ea, nu? Și oricum trebuia să las mașina să stea puțin.

Amigdala este ca un senzor de pericol al creierului – când detectează o amenințare (reală sau imaginară), trimite semnale pentru a declanșa stresul și furia. Însă, studiile din neuroștiințe arată că exercițiile fizice, în special alergatul, reduc hiperactivitatea amigdalei și îi spun creierului că pericolul a trecut. Mai exact, în timpul alergatului, creierul primește semnale că te afli în mișcare și că nu mai ai nevoie de un răspuns agresiv. În plus, ritmul cardiac crește controlat, ceea ce îl ajută pe creier să interpreteze starea ca fiind una de efort fizic, nu de stres emoțional.

După ce mi-am luat doza de aer curat si mi-am facut alergarea, m-am întors la mașină, optimistă, cu pateuri de la Cofetăria Maria – că, evident, dacă tot am o criză existențială, măcar să o acompaniez cu ceva bun. Doar că mașina făcea exact la fel. Nicio schimbare.

A doua etapă emoțională? Resemnarea. Ok, am înțeles. Nu e o chestie pe care o rezolv cu un pateu și o rugăciune scurtă. Ciprian a sugerat să încerc să ajung la service. În cel mai rău caz, rămâneam în drum și trimitea platforma după mine. Bun plan. Și uite așa am condus cu un spectaculos 40 km/h până la Grădiștea, simțindu-mă ca un melc ambițios.

Aici intervine etapa a treia: acceptarea și umorul. Oricât de tare aș fi vrut să mă enervez că ziua mi s-a dat peste cap, că nu eram pregătită pentru asta și că aveam alte lucruri mai importante de făcut, am realizat că nu e sfârșitul lumii. Da, n-a fost plăcut. Da, am fost blocată câteva ore. Da, nu aveam nevoie acum de aceste cheltuieli neprevazute. Dar tot am reușit să rezolv ce aveam de rezolvat prin telefon. Plus că mașina avea nevoie de o revizie oricum – doar că ignorasem eu probabil.

Ca să nu fiu singură în această epopee, înainte să pornesc spre Grădiștea, am sunat-o și pe Roz să mă plâng un pic. Că, na, ce e o criză fără să fie împărtășită cu o prietenă bună? După o sesiune scurtă de „vai de capul meu” și câteva râsete, m-am simțit mai bine. Uneori, simplul fapt că cineva te ascultă face minuni.

Și, pentru că Universul nu obosește niciodată să îmi amintească lecțiile vieții, azi dimineață, la ora 06:23, când abia mă trezisem și mă gândeam la cum sa ma impart, primesc un mesaj pe WhatsApp de la preotul parohiei: „Bună dimineața, ați trimis?”.

M-a lovit ca un trăsnet: fusese pe la noi cu busuiocul prin casa (inca nu stiu de ce) și, neavând cash, i-am promis că îi trimit banii în cont. Evident, uitasem. Așa că fix la prima oră, Doamne-Doamne și-a trimis omul să îmi amintească datoriile. Și ce poți face într-o asemenea situație? Să râzi și să recunoști că, oricât ai încerca să controlezi lucrurile, viața îți mai dă câte un ghiont ca să nu te iei prea în serios.

Ce putem învăța din toată această experienta, plină de surprize tehnice și divine?

• Furia e naturală, dar nu ajută la nimic. Respiri, te organizezi și mergi mai departe.

• Uneori, lucrurile se întâmplă fără să fii pregătit, dar dacă tot trebuie să le rezolvi, măcar să o faci cu umor.

• Dacă promiți ceva unui preot, pune-ți un reminder. Doamne-Doamne are memorie bună!

Deci, data viitoare când vi se aprinde un beculeț la mașină, la viață sau la conștiință, respirați adânc, luați un pateu și amintiți-vă că totul se rezolvă. Depinde doar de cum alegeți să gestionați situația. 😄

Dacă vrei să învățăm împreună cum să îți gestionezi furia, nervii, frustrarea sau chiar deznădejdea… te aștept să povestim! Hai să ne facem zilele mai ușoare, chiar și când Universul decide să ne dea „lecții”. 😉

Nu uita "Fericirea incepe cu tine!"