.png)
Nu sunt grasă. Sunt doar în război cu algoritmul.
- Lavinia Gansari
- 9 apr.
- 4 min de citit
Actualizată în: 23 apr.
......Și cu o societate care îmi vinde avocado ca soluție la criza de identitate.
Mă numesc Lavinia și, în mod normal, nu am complexul greutății. Nu l-am avut niciodată. Pe la 25 de ani aveam 50 de kilograme. Era perfect. Nici nu-mi păsa. Mâncam ce voiam, trăiam, râdeam, nu stăteam să-mi număr carbohidrații pe degete. Și apoi… am crescut. Ha, ha, ha...
Am doi copii, o casă, curățenie, animale, sunt șofer, consilier, femeie, om bun la toate. Și deodată mă trezesc bombardată zilnic pe Facebook și Instagram de reclame la cure de slăbire, sport, detox și alte miracole cu „înainte și după”.
Și dacă până acum nu aveam nicio îndoială, după luni de spălare pe creier încep să mă întreb: Oare chiar sunt grasă?
De ce nu arăt ca Ioana?
Păi Ioana are 25 de ani.
Și cam atât.
Eu am... o viață.
Și cu toate astea, încep să mă simt vinovată. Pentru că nu m-am trezit la 5 să alerg, nu mi-am pus quinoa la hidratat și nu am blenduit un smoothie cu semințe de cânepă. Mă simt vinovată că am pofte. Că n-am pătrățele. Că n-am făcut Pilates cu zâmbetul pe buze. Dar vă mai aduceți aminte că atunci când eram mici și eram supărați, bunica ne dădea ceva bun de mâncare ca să ne treacă?
Zbang! Programul meu de azi. E scris în copilărie.
Și dacă tot vorbim de rețete magice, am făcut și eu testele alea minune de pe net. Alea care promit marea cu sarea și abdomen fără efort. Știți ce am primit în schimb? Un abonament lunar gras (la propriu), niște „secrete tradiționale” pe care le știam deja – chia, creveți și rechin pe pâine, avocado cules din munți și suc de fructul pasiunii. Evident că în câteva zile, frigiderul meu ajunsese să coste cât o mașină. Și ghiciți ce? N-am slăbit. M-am îngrășat de stres că am dat o căruță de bani pe fructul ăla dubios.
Și în timp ce eu mă simt vinovată că nu mi-am turnat lapte de ovăz în cafea, algoritmul îmi bagă și mai adânc pe gât imaginea femeii perfecte: slabă, trasă prin inel, cu păr extraordinar, gene cât geamurile și fericire de plastic.
Dar nu e doar despre femei. La bărbați sunt reclame cu programe de sport, masă musculară, pătrățele, testosteron și „devino alfa” ca tot e la moda Andrew Tate si Manosfera (despre asta o sa vorbim altadata) .
La femei — slăbit. Slăbit. Și iar slăbit. Asta-i tot ce ni se cere: să devenim mai puțin din noi, ca să fim mai ușor de iubit?
Unde sunt bărbații slabi care merg la sală pentru sănătate? Unde sunt femeile care se mișcă pentru plăcere, nu pentru validare? Unde sunt corpurile reale în toată nebunia asta digitală?
Hai să fim sincere: poate nu suntem grase, poate suntem doar în război cu o societate obsedată de imagine.
Nu corpul nostru are o problemă. Ci modul în care îl percepem, în funcție de cine ne urlă ce pe ecran. Și poate mai ales în funcție de cum credem că ne văd ceilalți. Atunci când începem să ne vedem pe noi cu ochii noștri, nu cu ai altora, și să ne acceptăm așa cum suntem – cu tot cu ciocolată, cu oboseală, cu kilograme și cu viață – opinia celorlalți devine doar un zumzet de fundal. Standardul se dizolvă.
Fiecare kilogram are o poveste. Unele cu ciocolată, altele cu eșecuri, altele cu „nu mai pot”.Toate sunt valide.
Și-apoi… hai să ne uităm un pic înapoi. Katharine Hepburn la 46 de ani? Zeiță. Idolul meu. O femeie care a avut curajul să-și trăiască viața așa cum a vrut, fără să ceară permisiune de la nimeni. A refuzat să se conformeze așteptărilor societății și a îmbătrânit cu mândrie.
Hepburn a spus odată: „Dacă nu îți place de mine așa cum sunt, ești liber să nu mă iubești.”
Nu arăta ca toate celelalte. Și nici nu voia. Nu avea nevoie de pătrățele sau de rochii de designer pentru a fi admirată. Avea ceva mult mai puternic: originalitate. Și poate că asta ar trebui să ne învățăm și noi. Să fim femei, nu algoritmi.
Sau Meryl Streep, o altă legendă a cinematografiei. Meryl a ales să îmbătrânească frumos, cu grație, fără să cadă în capcana chirurgiei estetice sau a intervențiilor invazive. Nu spune „nu” unui mic retuș pentru un plus de confort, dar nu își schimbă fața (la 180 de grade) și nici nu își ascunde vârsta. Așa cum a spus ea însăși: „Nu mă tem de vârstă, mă tem de viața pe care nu am trăit-o.”
Aș putea să fiu frustrată pentru că nu arăt ca Meryl Streep sau Katharine Hepburn, dar prefer să mă bucur de propria mea poveste. Da, sunt la 46 de ani și da, nu am pătrățele, dar am în schimb o viață plină de experiențe și am învățat să mă iubesc și să mă accept exact așa cum sunt.
Iar în legătură cu intervențiile chirurgicale…Poți face câteva retușuri, dar când ajungi să te uiți în oglindă dimineața și te întrebi: „Cine e străina din fața mea?” deja suntem in familia Addams. Prefer să îmbătrânesc cu zâmbetul pe buze, așa cum au făcut-o Meryl și Katharine și nu cu frica de a mă confrunta cu propria mea reflecție (bine că e posibil să nu mai știu cum mă cheamă când o să ajung pe la 100, dar asta nu va mai conta 😊).
Nu uitati Fericirea incepe cu voi!
Vrei să înveți să te vezi cu ochii tăi și să-ți spui: sunt destulă exact așa cum sunt?
Te pot însoți în această călătorie.
✔️ Consiliere în dezvoltare personală
✔️ Coaching emoțional & spiritual
✔️ Hipnoză regresivă (QHHT)
✔️ Integrare și reconectare cu sinele
📞 0721 991 072 (WhatsApp)
Comentarii