„Spune adevărul. Chiar dacă ești la birou sau în pijama.”

Există un moment în fiecare viață corporatistă în care cineva dispare. Brusc. Ca și cum n-ar fi existat niciodată. Un coleg, un manager, uneori chiar o întreagă echipă. Nu mai apare pe Zoom, poza dispare de pe Intranet și brusc te trezești întrebat la cafea: „Tu il mai ții minte pe Marius?” – de parcă ar fi fost un fost iubit colectiv pe care toți am decis să-l uităm, din politețe.

Adevărul? Nimeni nu-ți spune adevărul.

Nu se spune „nu te mai vrem”. Nu se spune „simțim că ne-ai cam încurcat feng shui-ul”. Nu. Se spune „reorganizare”, „aliniere strategică” sau clasicul „consolidare a sinergiilor.” Și, mai ales, nu se menționează nimic față în față. Ochi în pământ. Mailuri pasiv-agresive. Poate un „keep in touch!” aruncat pe LinkedIn doar asa intr-o doara.

De ce?

Pentru că adevărul doare. Pentru că am fost învățați că sinceritatea brută e nepoliticoasă. Pentru că în cultura organizațională și în cea socială deopotrivă, mai bine rupi un pic din sufletul cuiva pe tăcute, decât să spui: „nu te mai vreau în viața mea profesională.”

Dar uite ce spun șamanii Q'ero – o civilizație care n-a avut PowerPoint dar a avut clarviziune: prima regulă a unei vieți în armonie e ADEVĂRUL. Nu acela dur, spus cu brutalitate, ci adevărul care vine din inimă. Adevărul care nu e sabie, ci busolă.

În „Inima șamanului”, Alberto Villoldo povestește despre cum acești samani nu mint. Nu pentru că ar fi moraliști, ci pentru că știu că fiecare minciună creează un decalaj energetic între cine suntem și cine pretindem că suntem. Iar acel decalaj... ne rupe. Ne obosește. Ne face să ne simțim goi, deconectați, într-o continuă fugă de noi înșine.

Și aici vine ironia: ne e frică să spunem adevărul ca să „nu rănim”, dar între timp construim relații de carton, unde toată lumea zâmbește fals și se miră că nimeni nu are încredere în nimeni.

Adevărul doare? Poate. Dar minciuna... macină.

Evitarea adevărului e una dintre cele mai mari surse de suferință psihică. Că oamenii vin la terapie, adesea, nu ca să fie „vindecați”, ci ca să li se spună, în sfârșit, un adevăr pe care ei îl știu deja, dar nu au avut curajul să-l rostească.

Să stai drept în fața cuiva și să spui: „nu mai vreau asta” e un act de putere. Dar și un act de iubire. Căci dacă tot trebuie să plecăm – dintr-o relație, dintr-un job, dintr-o viață – măcar să plecăm drepți, nu târâși pe sub birouri.

Adevărul doare? Da. Dar minciuna... se infectează.

Dar problema cu adevărul nu e doar în corporații. Nu e ca și cum ne lăsăm coloana vertebrală intr-un dulap și o recuperăm acasă, unde devenim brusc sinceri.

Nu. Dacă la birou tăcem mâlc și ne facem că nu vedem, acasă vom face la fel.

Relație care nu mai merge? Poate trece de la sine. Prieteni care te consumă? Poate se liniștesc dacă nu le mai răspundem. Lucruri care ne dor? Poate dacă le îngropăm suficient de adânc, o să rodească lămâi zen.

Ajungem să așteptăm mereu ca "cel puternic" să decidă pentru noi – fie el șeful, partenerul sau chiar viața însăși. Ne întoarcem spre univers și spunem: „Rezolvă tu, că eu sunt ocupat cu o ședință de evitat realitatea.”

Și apoi vine seara. Oglinda. Momentul acela în care unii se privesc și știu că adevărul face parte din ființa lor. Din os, din coloană, din privire. Iar alții? Ori nu se uită deloc, ori văd altceva – o versiune convenabilă, bine filtrată, o hologramă funcțională.

Adevărul nespus naște frică. Și frica ne transformă în lași. Și mai interesant e că, uneori, delegăm adevărul. Îi punem pe alții să vorbească pentru noi. „Spune-i tu.”„Dă-i tu mesajul.”„Pune-l tu pe el să-i spună că n-o mai vrem în echipă.”

Folosim oameni ca portavoce pentru curajul pe care nu ni-l permitem.

Dar odată ce pășești pe calea adevărului, nu mai poți merge înapoi. Nu mai încap măști pe chipul tău. Nu mai încape jumătate de cuvânt, nici „poate” spus din colțul gurii. Doare? Poate.

Adevărul nu e o sabie, ci un test de coloană vertebrala. Și da, vine la pachet cu niște oameni care se vor supăra. Dar ce bine e când se supără pe tine pentru cine ești, nu pentru cine te prefaci că ești. Și da, o să-mi spui: „Bine, dar șamanii ăia Q’ero trăiesc prin munți, fără semnal, fără Excel și fără ședințe pe Teams. Ce știu ei despre viața noastră complicată, despre KPI, burnout și manageri pasiv-agresivi?”

Păi… nimic. Și nici nu trebuie.

Pentru că dacă ai în sânge principiile lor, le aplici în orice context. Șamanul nu are nevoie de powerpoint ca să fie aliniat cu sine. Nu-și validează adevărul prin feedback de 360°.

Adevărul, nejudecata, munca fără atașament și deschiderea – astea nu țin de geografie, ci de coloană vertebrală.

Poți trăi la 4000 de metri altitudine sau la etajul 7 într-un apartament cu vedere la mall – dacă nu minți, nu judeci, îți faci treaba cu dedicare și nu ești obsedat de „ce iese la final”, ești pe cale. Ești șaman urban cu badge.

Sau poți trăi într-o vilă cu piscină, dar să nu te uiți în oglindă de teamă că adevărul o să-ți sară în față. Pentru că dacă ai învățat să te prefaci la birou, o să faci la fel și acasă. Și în relații. Și cu tine.

Șamanii Q’ero, urmașii direcți ai incașilor, au un set de patru principii fundamentale, sau „adevăruri universale” – reguli de viață simple, dar extrem de profunde. Aceste adevăruri nu sunt legi, ci moduri de a trăi în aliniere cu cine ești cu adevărat.

1. Spune adevărul

Nu „adevărul tău” și nici o versiune „îmblânzită” – ci acel adevăr interior, viu, crud uneori, dar profund eliberator. Nu e despre brutalitate, ci despre integritate.

„Adevărul nu are nevoie de scuze, dar cere curaj.”

2. Nu judeca

Șamanii înțeleg că fiecare om e pe drumul său. Judecata ne scoate din inimă și ne bagă în minte, unde începem să facem comparații, clasificări, etichete. Dar în lumea spiritului, fiecare face ce poate cu nivelul său de conștiință.

„Judecata este un act de frică camuflat în superioritate.”

3. Muncește fără a te atașa de rezultat

Sună familiar? Da, e o idee regăsită și în înțelepciunea vedică (Bhagavad Gita), dar și la Q’ero. Faci ce e de făcut, cu toată ființa ta, dar nu stai cu lupa pe rezultat.

„Atașamentul de rezultat e sursa suferinței. Fă și lasă Universul să respire.”

4. Fii deschis la rezultat, dar nu atașat

Nu e același lucru cu cel de mai sus – aici e despre fluiditate. Ai o intenție, un vis, dar nu ești încleștat pe „cum” trebuie să se întâmple. Ai încredere.

„Deschiderea nu e pasivitate. E dansul cu viața, nu lupta cu ea.”

Aceste patru adevăruri sunt, în esență, o formă de practică spirituală în acțiune. Ele se aplică atât în consiliere, cât și în viața de zi cu zi: în corporație, în familie, în relații, în tot ceea ce suntem.

Fericirea incepe cu tine!